Răsfrângeri

păreri, preferințe personale și impresii

Pânza de păianjen, de Cella Serghi

Cella Serghi, pe numele său real Cella Marcoff, s-a născut pe 4 noiembrie 1907, la Constanța, și a decedat pe 19 septembrie 1992, la București. A urmat cursurile Facultății de Drept din București, obținând licența. Pseudonimul literar este preluat din numele bunicului său bulgar.


Această autoare a rămas cunoscută drept una dintre cele mai importante figuri feminine din perioada interbelică românească, lăsându-și amprenta ca scriitoare, publicistă și traducătoare.


A fost susținută puternic de Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, dar mai ales de Camil Petrescu, cel pe care l-a considerat mentorul său și care i-a dat imboldul de a scrie – a fost dragostea vieții ei, cei doi având o relație pe care, însă, nu au oficializat-o; de altfel, și-au inspirat reciproc anumite opere, printre care Pânza de păianjen și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război… Cella Serghi fiind măritată când l-a cunoscut pe Camil Petrescu.


Romanul Pânza de păianjen a apărut în anul 1938 și marchiază debutul său literar. Am descoperit această operă datorită numeroaselor laude pe care le-am tot citit… și pot să spun că din punctul meu de vedere, le merită! Cu toate că la început nu prea am fost acaparată de firul epic, atunci când am ajuns la final și m-am gândit la esența acestei cărți, am realizat că are un mesaj foarte puternic și m-a determinat să o apreciez foarte mult pe Cella Serghi.

Constanța în perioada interbelică – zona Cazinoului
Sursă foto
 

Pânza de păianjen este un roman foarte tulburător, complex, dramatic, într-un context 90% sumbru despre sărăcie, mizerie, singurătate, greutățile vieții și mai ales, despre descoperirea sinelui; are note de autenticitate, întrucât, din spusele autoarei, este înspirat în mare parte din propria sa viață. Personajul principal este Diana Slavu, care își notase amintirile și experiențele în niște caiete, pe care i le oferă prietenei sale Ilinca, spre a le citi, ca să descopere adevărata sa persoană, cea care se află dincolo de fata veselă și cochetă cu bucle blonde și ochi verzi ademenitori: un suflet chinuit de povara sărăciei, prins în „pânza de păianjen” a unei existențe fade, tânjind după luxul libertății și a liniștii sufletești. Condiția socială precară, accentuată de fundalul temporal postbelic, o supune celor mai grele încercări și face anumite greșeli în dorința de a se agăța de ceea ce crede că îi oferă fericirea.


Pictură de Vladimir Volegov
Sursă foto

Autoarea împletește amintiri din copilărie pe care le reia mai târziu, la maturitate, prin anumite corelații, pentru a putea înțelege mai bine cercul vicios din care Diana nu putea să scape. Și nu a putut, până când, în final a realizat ceva care i-a schimbat perspectiva. Acest personaj cuprinde multe fațete care se pot regăsi, sub diferite nuanțe mai mult sau mai puțin metaforice, în viața unui număr mare de persoane. Poate și de aceea a fost și este o carte atât de apreciată.


Personal, am condamnat-o pe Diana în anumite situații, dar în același timp i-am înțeles circumstanțele și am fost nerăbdătoare să aflu cum se termină cartea. Finalul m-a surprins prin tonul opus restului capitolelor.


București în perioada interbelică – zona Ateneului
Sursă foto

Mi-a plăcut felul în care Cella Serghi a integrat marea în opera sa, a descris-o așa cum numai cineva născut la malurile sale ar fi putut s-o facă. Șocul despărțirii de mare pentru a se refugia din calea războiului în București este un alt element real evocat în acest roman.

Pictură de Nicolae Tonitza – Plaja Mangalia
Sursă foto

Per total, o consider o operă foarte bună, datorită stilului și mesajului. Fără îndoială, autoarea își merită locul de cinste printre figurile importante ale perioadei interbelice din literatură.


Trei citate:


Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, pentru fiecare taxă de școală, cine n-a cunoscut această cursă peste obstacole, care e pentru mulți copii învățătura, nu știe ce înseamnă voința, dorința de a străluci la examen.


Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă.

Dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.

Tu ştii cum sună plânsul atunci când nu-l ascultă decât lucrurile din casă, pereţii?
Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: