Răsfrângeri

păreri, preferințe personale și impresii

Prințul, de Tudor Teodorescu-Braniște

Tudor Teodorescu-Braniște s-a născut pe data de 12 aprilie 1899, la Pitești. În 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial, a fost nevoit să se refugieze cu familia la Bârlad. Doi ani mai târziu s-a întors în Pitești, unde a absolvit liceul, apoi a studiat Dreptul la Universitatea din București, luandu-și licența în 1921.  A făcut parte din Baroul de Ilfov pentru putin timp, preferând să se dedice jurnalismului și politicii, făcând parte din mișcarea intelectualilor progresiști. A debutat sub pseudonimul Andrei Braniște și a colaborat cu mai multe reviste, apoi a fost ales secretar al Editurii Cultura Națională. A scris nuvele, cronici literare, traduceri, portrete, amintiri, eseuri, dar dominante au fost romanele.

*****
Titlul: Prințul
Autor: Tudor Teodorescu-Braniște
Editura pentru Literatură
Categoria: Beletristică, Roman psihologic, dramatic
Anul apariţiei: 1965
Prefață de: Radu Popescu
Numarul paginilor: 315
*****

Am văzut acum ceva timp filmul Orient Express (2004) am fost foarte impresionată. Apoi am aflat că este inspirat din romanul Prințul, de Tudor Teodorescu-Braniște. Și cum filmul mă lăsase cu o curiozitate profundă asupra cărții, nu am putut rezista tentației de a mi-o comanda de la un anticariat (nu am găsit o reeditare mai recentă…). Însă, într-un fel m-am bucurat că am achiziționat-o astfel, deoarece se încadrează bine în atmosfera ce te poartă în trecut.

Castelul Sturdza de la Miclăușeni
Sursă foto

Despre carte: Prințul a fost publicat în 1944 și este cea mai apreciată operă a sa. Romanul este o critică la adresa clasei aristocratice, marcându-i decăderea, incapacitatea de adaptare la vremurile moderne, ceea ce a dus la eliminarea acesteia din societate. Jean-Andrei Munteanu își spunea „Prințul” deoarece provenea dintr-o veche familie boierească. El moștenise o avere impresionantă cu ajutorul căreia a dus o viață luxoasă și tumultuoasă la Paris, cheltuind-o pe distracții, femei și jocuri de noroc.

Pentru că i se terminau resursele financiare și nu mai reușea să se ridice la confortul anterior, este nevoit să vină în țară și să se retragă la singura moșie pe care o mai avea, căci pe restul le vânduse pentru că avea datorii. Acolo, nu se simtea în largul lui; regreta mereu Parisul, tinerețea, se autoexilase în vila de la Munteni încercând să își ducă viața în același mod distins, egoist, făcând cuceriri fără a iubi cu adevărat, având tabieturi stricte și idei fixe ce se opuneau noilor curente. Practic, trăia într-o realitate doar a lui, în iluzie, rutină, ascultând fluieratul Orient Express-ului, trenul care făcea legătura cu Parisul, dar mai ales, cu viața lui de odinioară…

Un roman psihologic, dramatic, excepțional, ce mi-a menținut interesul până la final și care a rămas printre preferatele mele.
*****

Câteva fragmente: 

La curtea boierească din Munteni, totul era mare și haotic; era vechi, prafuit de ani; totul căzuse în paragină.  De cum ieșeai din sat – sat mic, sărac, copleșit de munți și de necazuri – trebuia să te abați din șoseaua principală și să apuci pe un drumeag îngust, care șerpuia alb într-un vast masiv de brazi. Zgomotele satului rămâneau în urmă, slăbeau și se stingeau încet, până se mistuiau cu totul. Cu fiecare pas, te afundai tot mai mult în brădet și în tăcere. Acolo, nu răzbătea nici soarele. Acolo, totdeauna stăpânea o învăluire de umbră. Și totdeauna priveliștea avea o stranie tristețe. Ți se părea că pământul și oamenii au rămas undeva departe și acum te afli singur, într-un loc cu desăvârșire pustiu, poate pe alt tărâm. (…)

Aici totul era fost; totul fuseseFusese un conac. Fusese viață, lume, huzur. Din toate acestea nu rămăseseră decât umbre, amintiri, ruini…


Sergiu Nicolaescu în Orient Express (2004)
Sursă foto
 
– Viața e aspră, e brutală. Numai imaginația o poate înfrumuseța. Toți vrem să evadăm din realitatea imediată. Vorbesc, firește, de spiritele alese. (Și se gândea, bineînțeles la el…) Ceilalți nu mă interesează! A putea să-ți spui: „Ce bine ar fi fost dacă aș fi făcut cutare lucru”, a putea să visezi regretând e totuși un refugiu. Regretul de a nu fi făcut ceva devine încetul cu încetul o sursă de voluptate.
*
– N-aș vrea să te descurajez, duduie. Ți-am mai spus-o: trăiește-ți viața, tocmai ca să-ți rămână aceste amintiri și chiar aceste lucruri triste. Nimic nu este mai cumplit ca o viață netrăită, o viață goală.

Dan Bittman și Sergiu Nicolaescu în Orient Express (2004)
Sursă foto
(…) amintirile continuau să-l înconjoare, stârnite și ațâțate. Mai ales noaptea, târziu, când auzea fluieratul Orient-expressului, țâșneau de peste tot profiluri de prieteni sau numai de cunoscuți; oameni întâlniți într-o noapte, undeva în Apus; prinți și escroci; cartofori sau amanți; și, mai ales, femei, femei frumoase, tinere, în rochii de seară sau goale în pat, femei pe plajă sau în vagonul de dormit, în holuri de hotel sau în parcuri; un lung cortegiu de chipuri și de siluete, la care nu se mai gândise niciodată de ani și ani de zile. Ticăloasă memorie! Cine i-a dat omului această osândă?

*****

Despre film: În opinia mea, este un film reușit, surprinde esența cărții, dar în același timp este mult mai metaforic decât ea, invită la meditație, de aceea multe persoane nu-l înțeleg, după cum am citit părerile de pe diverse site-uri. Dar… fiecare cu gusturile sale. Eu l-am revăzut și după citirea cărții, iar astfel mi s-au deslușit mai multe aspecte.

Holograf & Marcel Iureș – „Fără ea”
(Orient Express 2004 Soundrack):

Aș vrea să îmi spun punctul de vedere referitoare la alter-ego-ul personajului principal și de ce „moare” de două ori. Viața lui când era tânăr, a fost apogeul, căci trăia în lux și avea parte de distracții, de femei, de tot ce și-ar fi putut dori. Pe tot parcursul filmului întâlnim referiri la trecut, el nu trăiește spiritual în prezent (spune că nu există), ci în anii lui de glorie, pe interior, el rămăsese captiv în „trenul” care făcea legătura dintre cele București–Paris, mai exact dintre cele două moduri de viață și totodată, dintre prezent și trecut.

Totul este în antiteză. Din punct de vedere fizic, corpul și-a urmat cursul normal al vieții, însă d.p.d.v. spiritual, nu mai era la fel de când își pierduse banii și decăzuse (rămăsese doar cu un titlu neatestat oficial și se străduiește să recreeze atmosfera din perioada tinereții). Orient Express-ul era liantul care îl mai ținea legat de această lume, iar moartea lui din final, iarna… este iarna vieții; bătrânețea, moartea fizică, sub povara conștiinței propriilor greșeli determinate de trecutul pe care nu l-a mai putut retrăi. Spiritual murise de tânăr, din clipa în care își pierduse averea, dacă ne luăm după anul marcat pe acea piatră funerară.

Sufletul i-a fost dintotdeauna tânăr, captiv în „tren”, iar acolo îi regăsește pe toți care au decedat din cauza lui. Este unul dintre acele filme încărcate de simbolistică la care mă voi întoarce cândva cu același sentiment dulce–amar, misterios, cu care m-a cucerit, la fel ca și romanul. Plus că interpretările actorilor de înaltă clasă mi s-au părut excepționale, mai ales cea a lui Nicolaescu.

 

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: